Submit your work, meet writers and drop the ads. Become a member
Valentin Eni Nov 24
We are strangers, strangers we remain,
From distant worlds, apart we came.
You call to me, I call to you,
But silence answers, cutting through.

You don’t know me, I don’t know you,
Our thoughts diverge like morning dew.
Alive we are, yet still we stare,
As if from graves, from shadows there.

I’m not your loss, nor you are mine,
Like clouds, we drift through endless time.
Wherever I go, wherever you’ll be,
We’re at the edges, lost at sea.

Yet yesterday felt near and bright—
You held my hand; your voice was light.
When love was endless, pure, and true,
And I was me, and you were you.

When whispers spoke of tender care,
And hearts embraced in love’s repair.
When vows were shared, no lies between,
And strangers we had never been.

I
(Alternative translation)
STRANGERS

We are strangers, strangers through,
From worlds apart, both old and new.
I call to you, you call to me,
Yet silence falls like waves at sea.

You do not know me, nor I know you,
Our thoughts like paths that never grew.
Alive we stand, yet lost we seem,
As if we lived within a dream.

I do not miss you, nor you miss me,
Two fleeting clouds the wind sets free.
Where you may go, where I may roam,
We’re at the edges, far from home.

But yesterday, it feels so near,
I held your hand, your voice sincere.
When love was boundless, bold, and true,
And I was me, and you were you.

When whispers shared what hearts could feel,
And hands embraced with love so real.
When we were one, no space between,
And strangers we had never been.

II
(Literal translation)
STRANGERS

We are strangers, strangers we remain,
From different worlds we come.
When you call me, when I call you,
We cannot hear, we cannot hear.

You do not know me, I do not know you,
I have one thought, and you another.
You are alive, and I am alive,
But we look at each other as if from graves.

I don’t miss you; you won’t miss me,
We are two clouds driven by the wind.
Wherever I am, wherever you are,
We are at the edges of the earth.

But, it seems, yesterday there was a day,
You remember it; I remember it, too,
When we could not stop loving each other,
Believing we would love forever.

When I whispered how dear you were,
And we held each other’s hands with love,
When you told me that you loved me,
And we were not strangers at all.

III
(Original poem, Romanian)
STRĂINI

Suntem străini, străini suntem,
Din diferite lumi venim.
Când tu mă chemi, când eu te chem
Nu ne-auzim, nu ne-auzim.

Tu nu mă ştii, eu nu te ştiu,
Un gând am eu şi tu alt gând.
Eşti vie tu şi eu sunt viu,
Dar ne privim ca din mormânt.

Eu nu-ţi lipsesc, tu nu-mi lipseşti,
Suntem doi nori mânaţi de vânt.
Oriunde-aş fi, oriunde eşti,
Suntem la margini de pământ.

Dar, parcă ieri, a fost o zi,
Ţii minte tu, ţin minte eu,
Când nu-ncetam a ne iubi,
Crezînd că ne-om iubi mereu.

Când îţi şopteam ce dragă-mi eşti
Şi ne strângeam cu drag de mâini,
Când îmi spuneai că mă iubeşti
Şi nu eram deloc străini.
The poem explores alienation, distance, and nostalgia for lost intimacy. It reflects on the transformation of a once-deep connection into estrangement, showing how love and familiarity can dissolve over time, leaving behind a haunting sense of separation.

The poem reflects on the fragility of human relationships and the pain of estrangement. It conveys how love, once profound and unbreakable, can fade into distance and disconnection. Yet, the poem also suggests that such painful memories hold a certain beauty, offering a glimpse into moments of genuine connection.

“Strangers” is a poignant meditation on love, loss, and the transformation of intimacy into alienation. Its images and rhythmic structure guide the reader through a journey of longing and reflection, making it deeply personal and universally relatable. The poem leaves an emotional impact, inviting readers to consider their experiences of connection and distance.
stranger Feb 2019
Gravitația situației
Poate că eu nu înțeleg.
Dormitul e o distracție.
Că mă ascund nu neg.
Într-o constantă rotație.
Eu nu fac turul complet.
Plutesc poate prea mult în ultimul timp.
Distruge-mă dacă poți.
Noaptea se transformă în anotimp.
Și ne primește pe toți.
Eu nu mai stau trează.
Fac parte din delincvenții nocturni.
Ne uităm la lună și așteptăm următoarea faza.
Ne uităm la stele și la cerul bătrân.
Se pare că a devenit o pasiune acestă tortură diurnă.
Dar nu pare așa rău când suntem împreună.
Deși "treaz".
E greu de obținut zilele acestea.
O să rămân fără răgaz.
Dacă mă las prizonieră în noaptea grea.
i wrote this so long ago
Obișnuiam să îți ascult fiece șoapte,
Credeam că suntem de aceeași parte,
Dădeam din cap la ochii tăi blânzi,
Îți zâmbeam până începeai să plângi.

Aveam un vis, o stea şi o credință,
Dar undeva adânc era și o tendință,
Faima nu vine cu loialitate,
O decizie în grabă, moralitate.

Un eco agale se aude ușor
Cuvinte goale şi spălate cu clor
Apus de trecut cu aromă amăruie
Chipul blând începe să se năruie.

Aleg al meu ritm pe grele cărări,
Decât scurtături false cu mari așteptări
Spune-ți povestea până în clar de noapte
Dar tot îți lipsește, moralitate.
stranger Jan 2023
și nu mai rămâne nimic de făcut
doar gura asta de rodie s-o înghit
și să achit un timp trecut pentru un noi ce nu există
eu rămân pe jos tu în pat, eu plec în mansardă tu la masă cu paharele sparte și rujul meu roșu.
atât a rămas din mine, o dorință să-ți fiu și o urmă de ruj la tine pe piept
atât am fost.
îți fredonez ceva, nu contează ce anume atâta timp cât face sunet
să distragă că sunt goală, să distragă ce sunt cu adevărat
tot ce sunt eu se prelinge pe tine și nu ne mai suportăm, și suntem înfometați.
ți-am dat din mine limbă corp și melasă de minte
ți-am spălat capul pe întuneric în cada și era atât de frig
ți-am plătit pentru ce am luat.
stranger May 2022
scriu în română
simt că sunt mai onestă așa
simt când ma înghite patul și mă răsuflă camera
și afară.
Simt *** mă afund în banca asta, în acest aprilie nins, în suflul ăsta bolnav și stins
simt convins și indecis.
aș pleca dar aș rămâne
de frică ori de mine ori de nimeni
simt *** arde
bic-ul mov din buzunar cumpărat de tine.
simt *** ține disperare, simt că vine
în loc de mai, ianuarie și sunt iar un urlet cusut în goblen de mâinile care
nu au făcut nimic in afară să distrugă.
alung gânduri, pun pe tavă ochii
ce ți i-aș da oricând să ți se topească pe lume
nu suntem decât copii fără nume
*** de
nu *** să-ți trimit nici simțământ nici viziune
nu *** să mă țin cu minte, unde
nu mai sunt și nu mai este
răbdare și alte unelte
nici timpul nu mai trece.
rămân rece
un vânt feroce.
îmi taie genele și plâng liniștit
și aștept.

— The End —