Submit your work, meet writers and drop the ads. Become a member
Valentin Eni Nov 15
Sometimes beating hard, sometimes at rest;
my heart knocks softly at the door of my chest.

As if in pain, as if to die,
As if it begs to break outside;

As if it fears the weight of my sorrow,
as if it hopes to see you tomorrow.

My heart knocks softly at the door of my chest;
sometimes beating hard, sometimes at rest.


a. (Literal Translation)

Listen to My Heart

sometimes stronger, sometimes softer;
my heart beats at the door of my chest.

as if it would hurt, as if it would die,
as if it would ask to come outside,

as if it would fear to die with me,
as if it would want to see you tomorrow too.

my heart beats at the door of my chest;
sometimes stronger, sometimes softer.

b. (Original poem in Romanian)

ascultă inima mea

când mai tare, când mai încet;
inima-mi bate la uşa din piept.

de parcă ar doare-o, de parcă-o să moară,
de parcă s-ar cere să iasă-n afară,

de parcă s-ar teme să moară cu mine,
de parcă ar vrea să te vadă şi mâine.

inima-mi bate la uşa din piept;
când mai tare, când mai încet.
The poem explores the interplay between physical sensations and emotional experiences, using the heartbeat as a metaphor for love, longing, and the vulnerability of existence. It conveys an intimate dialogue between the heart and the self, reflecting fear, desire, and hope.

The repetition of the opening and closing lines creates a cyclical structure, mimicking the constancy of the heartbeat and reinforcing the poem’s reflective nature.

The poem reflects the human condition—torn between fear of loss and the longing to love and be loved. The heart becomes a symbol of both physical life and emotional depth, embodying the fragility and resilience of existence.
stranger May 2022
sper să plouă încă puțin
să spele țiglele pe care mi-am stins țigările
să șteargă și ultimele urme rămase din mine.
ți-aş spune că nu mai am loc de mine.
că m-am scârbit să-mi tot aud vocea atât de tare, când vorbesc și când tac, încât am căutat tot ce-mi este opus.
o vocea înceată care dă impresia de blândețe, o liniște atât de fină m-am simțit intrus.
ți-aş spune că dau pe afară...
eu, însumi, fizic când nu mai găsesc destul loc în casă încât trebuie să fug
dar și ca aerul îmbâcsit dintr-un autobuz înghițit ca într-o tortură de către pasageri,
nu mai am loc în mine.
aș spune de ură sau de ciudă dar e mai degrabă de o iubire neîmpărtaşită pentru viață.
mai degrabă nu mai am loc de așteptarea asta care pare eternă.
nici nu mai știu ce aștept și de ce
așteptam odată o atingere mai fină decât mâna-mi
dar poate că șmirghelul acesta îmi este sortit și nu mă mai *** ascunde după singurătatea mătăsoasă a altora când îmi țin în frâu solitudini mult mai acre.
poate că generozitatea atingerii este doar o pâclă din care eu nu mai *** ieși și rămân cu impresia că atingerea vindecă.
simt *** rânjește cineva în spatele meu tot timpul și se excită când îmi vede lacrimile.
îmi aud numele șoptit bolnav de către ceva muribund de parcă mă vrea alături iar eu...
eu doar aștept
pentru un piept mai puțin înnodat.
time is a jest
stranger Jan 2023
și nu mai rămâne nimic de făcut
doar gura asta de rodie s-o înghit
și să achit un timp trecut pentru un noi ce nu există
eu rămân pe jos tu în pat, eu plec în mansardă tu la masă cu paharele sparte și rujul meu roșu.
atât a rămas din mine, o dorință să-ți fiu și o urmă de ruj la tine pe piept
atât am fost.
îți fredonez ceva, nu contează ce anume atâta timp cât face sunet
să distragă că sunt goală, să distragă ce sunt cu adevărat
tot ce sunt eu se prelinge pe tine și nu ne mai suportăm, și suntem înfometați.
ți-am dat din mine limbă corp și melasă de minte
ți-am spălat capul pe întuneric în cada și era atât de frig
ți-am plătit pentru ce am luat.
Zboară odată! femeie pumnal
Cu părul roșcat precum un stejar
In toamnă, o doamnă
Cu zâmbet pur și elegantă
Ce abia pornește-n lume
Și își strigă propriul nume
Acum într-un necunoscut
Nou și nemaivăzut
Cu vise-n zi și vise-n noapte
Cu poezii de "ce-ar fi poate"
Cu familii încurcate
Și pânzele sus ridicate
Pe un ocean de emoții
De gânduri și de retrospecții
Busola nu merge, ce direcții
Să aleagă pe al vieții
Drum de nu ce simte că o cheamă
Să fie propria persoană

Zboară odată!, femeie pumnal
Nici nu mai știu *** să respir macar
Dar apoi să m-odihnesc,
Relaxez, gândesc, trăiesc
Și nu mi se pare drept
Cât de mult te plimbi prin piept
Pe la mine si prin cap
Prin ochi, urechi și Instagram
Vreau niște spațiu să fiu calm
Și niște timp să-nvăț sa am
Frâiele propriei vieți
*** să-nvăț asta când m-aștepti
În fiecare colț all minții
Grădinii și zâmbești cu dinții
Și nu știu să-mi refuz dorința
Instinctu-mi cucerește ființa
Și eu plec din acest corp
Și mă tem c-o s-ajung mort

Mă tem c-o sa te folosesc
Că o să mă abandonez
Pe mine și tot ce creez
E un specific tip de chin
E neîncredere-n destin
Și dorința de control
Cu un strigăt de ajutor
Mut.

Am vrut mult
Să mă las purtat de vânt
E enervant să văd cât sunt
Cu mine însămi eu de crunt
Și să revăd *** ajung
Să îmi tai propriul avânt
Să văd *** iar nu știu sa simt
*** amorțesc și mă agit
*** cred că rămân fără timp
Și tot ce ajung să am pe chip
Sunt dorință și confuzie
Ce fel de iluzie
Îmi mai vând de data asta?
Oricum tu vezi după masca
De care eu sunt convins că este realitate
Nu văd alt drum spre libertate
Decât încredere ca poate
Necunoscutul ce-l trăiesc
E un mister prin care o sa găsesc
Ceva mai multe despre mine,
Deci hai că sar, o să fiu bine
Probabil.
_M.

— The End —