Submit your work, meet writers and drop the ads. Become a member
Valentin Eni Nov 24
We are strangers, strangers we remain,
From distant worlds, apart we came.
You call to me, I call to you,
But silence answers, cutting through.

You don’t know me, I don’t know you,
Our thoughts diverge like morning dew.
Alive we are, yet still we stare,
As if from graves, from shadows there.

I’m not your loss, nor you are mine,
Like clouds, we drift through endless time.
Wherever I go, wherever you’ll be,
We’re at the edges, lost at sea.

Yet yesterday felt near and bright—
You held my hand; your voice was light.
When love was endless, pure, and true,
And I was me, and you were you.

When whispers spoke of tender care,
And hearts embraced in love’s repair.
When vows were shared, no lies between,
And strangers we had never been.

I
(Alternative translation)
STRANGERS

We are strangers, strangers through,
From worlds apart, both old and new.
I call to you, you call to me,
Yet silence falls like waves at sea.

You do not know me, nor I know you,
Our thoughts like paths that never grew.
Alive we stand, yet lost we seem,
As if we lived within a dream.

I do not miss you, nor you miss me,
Two fleeting clouds the wind sets free.
Where you may go, where I may roam,
We’re at the edges, far from home.

But yesterday, it feels so near,
I held your hand, your voice sincere.
When love was boundless, bold, and true,
And I was me, and you were you.

When whispers shared what hearts could feel,
And hands embraced with love so real.
When we were one, no space between,
And strangers we had never been.

II
(Literal translation)
STRANGERS

We are strangers, strangers we remain,
From different worlds we come.
When you call me, when I call you,
We cannot hear, we cannot hear.

You do not know me, I do not know you,
I have one thought, and you another.
You are alive, and I am alive,
But we look at each other as if from graves.

I don’t miss you; you won’t miss me,
We are two clouds driven by the wind.
Wherever I am, wherever you are,
We are at the edges of the earth.

But, it seems, yesterday there was a day,
You remember it; I remember it, too,
When we could not stop loving each other,
Believing we would love forever.

When I whispered how dear you were,
And we held each other’s hands with love,
When you told me that you loved me,
And we were not strangers at all.

III
(Original poem, Romanian)
STRĂINI

Suntem străini, străini suntem,
Din diferite lumi venim.
Când tu mă chemi, când eu te chem
Nu ne-auzim, nu ne-auzim.

Tu nu mă ştii, eu nu te ştiu,
Un gând am eu şi tu alt gând.
Eşti vie tu şi eu sunt viu,
Dar ne privim ca din mormânt.

Eu nu-ţi lipsesc, tu nu-mi lipseşti,
Suntem doi nori mânaţi de vânt.
Oriunde-aş fi, oriunde eşti,
Suntem la margini de pământ.

Dar, parcă ieri, a fost o zi,
Ţii minte tu, ţin minte eu,
Când nu-ncetam a ne iubi,
Crezînd că ne-om iubi mereu.

Când îţi şopteam ce dragă-mi eşti
Şi ne strângeam cu drag de mâini,
Când îmi spuneai că mă iubeşti
Şi nu eram deloc străini.
The poem explores alienation, distance, and nostalgia for lost intimacy. It reflects on the transformation of a once-deep connection into estrangement, showing how love and familiarity can dissolve over time, leaving behind a haunting sense of separation.

The poem reflects on the fragility of human relationships and the pain of estrangement. It conveys how love, once profound and unbreakable, can fade into distance and disconnection. Yet, the poem also suggests that such painful memories hold a certain beauty, offering a glimpse into moments of genuine connection.

“Strangers” is a poignant meditation on love, loss, and the transformation of intimacy into alienation. Its images and rhythmic structure guide the reader through a journey of longing and reflection, making it deeply personal and universally relatable. The poem leaves an emotional impact, inviting readers to consider their experiences of connection and distance.
Denise G Jul 2013
Te iubesc mai mult decât știi
Si oriunde vom fi
In munți sau in nori
Te ador pana mor
My first poem in Romanian, and it's insanely cheesy haha.
Forever now, a part of me is a part of you
Embedded in your soul, and your heart too.

I found you nestled in a constellation of stars
Putting back the pieces of your broken heart.

You’ve buried your tears everywhere you’ve gone
Hoping to see a new light by the break of dawn

Your shattered self can build back up again
In a new spring, soaring, like a beautiful wren

Gazing proud, like a sacred evergreen
Forever now, a part of you is a part of me.

///

Pentru totdeauna, o parte din mine face parte din tine
Înglobat în sufletul tău și în inima ta.

Te-am găsit cuibărit într-o constelație de stele
Punând la loc bucățile inimii tale sparte.

Ți-ai îngropat lacrimile oriunde ai mers
Sperând să vedem o nouă lumină până la zorii zorilor

Sinele tău spulberat poate fi reconstruit
Într-o nouă primăvară, în creștere, ca un wren frumos

Arătând mândru, ca un sacru veșnic verde
Pentru totdeauna, o parte din tine face parte din mine.
stranger May 2022
fatalism și reavăn.
reavăn și fatalism.
n-am mai scris,
n-am mai scris.
mi-a mers gura prea puțin și acum mi-e capu-n groapă.
mă soarbe Oltul ?
Rămân o cruce ortodoxă, stingheră pe marginea drumului, îndoită de mașini în depășire.
reavăn... e reavăn după ploaie și îmi intră în vene.
fatalism slav și decăderea omului, cui i-am mai dat urechile mele?
asta nu sunt eu aici,
nu eu aud, nu eu simt.
ace și mâini atinse, drumuri scurse, reavăn și fatalism.
da n-am mai scris!
nu, nu, pentru că nu ***!
nu în București, nu în tramvai, nu in scaunul din dreapta, nu cu mâna lui tata strânsă pe volan, nu cu piciorul scuturându-mi în spital.
un chist pe ovar, un folicul hormonal habar n-am;tot e un reavăn tot e fatalism și eu iar n-am scris.
poate că nu mai am de ce.
viața e film destul nu mai are nevoie de scenarist, viața m-a depășit uite, e self-sustaining!
Tata a zis că i-am frânt inima când i-am zis să mă ia acasă la 2 ani, ce isteric.
Nu mai vreau să aud, nu mai vreau să simt atât de greu din cer curgându-mi la tălpi,
rămân reavăn și fatalism și nu mai scriu nimic, nimic.
reavăn sărută buzele astea - petale de iris lăsate în soare!
reavăn, reavăn sărută trupul ăsta și mintea ce duc oriunde în nicăieri!
reavăn, sărută fatalismul ăsta infantil și torturat și dă-mi înapoi tot ce a fost și poate fi eu!

— The End —