Compensez acum pentru câte n-am trăit,
O mandibulă travertin, nu-mi mai filtrează plămânii
Decât când sunt singura
mint
Când sunt singură ajung la apogeul interogării.
Da, are dreptate acum m-am convins.
Nu mai *** spune că beau sau că fumez în plan social
Un viciu real e un viciu personal iar eu...
Eu îmi transform tot în viciu atât cât există în intimitatea propriei mele minți.
Îmi privatizez existența precum visam că voi face, un chin, o răutate de nedescris la fel *** spunea tata-totul se va întoarce când "ai grijă ce-ți dorești că poate se îndeplinește."
Tată, nu e un "poate" , vezi tu toate aceste spuse intră în contradicție;mi-ai spus că tot ce vreau, primesc și ai dreptate-nu e un "poate" , e unica certitudine.
Tată dacă ai știi că glumele despre un viitor malefic aveau să devină realitate pentru fiica ta, le-ai mai fi spus?
Și această frumusețe de a trăi și de a admira tot malefică rămâne în prisma unei existențe deteriorate, acrită de timp.
Tată dacă ți-aș fi spus că era prea târziu, ai mai fi venit?
Toată această ardoare a mea de a afla *** se poate trăi mă conduce dintr-o viață în alta.
Și așa schimb lumi, anotimpuri, oameni, existențe - eu avertizez dar niciuna dintre aceste vorbe nu sunt concrete, aceste discursuri discrete, aceste vise pe jumătate coerente-eu nu sunt poet când îmi găsesc vină, când mă blamez, eu nu sunt poet când previn oricât de frumos poate suna.
eu nu sunt poet, nu când fumez, nu când implor, nu când sufăr.
Tată, eu știu că nu mă vrei poet, ceva filozof delirând într-o râpă.
Tată, asta se întâmplă,asta se va întâmpla.
