*** s-au dus iar zile peste mine și eu le-am vândut pe nimic sperând la libertate și n-am primit nici măcar dreptul de a dormi.
*** m-au călcat orele în picioare râzând de visele mele anticipative.
M-am săturat de zile și nopți placebo
De batjocura lumii când vreau doar să râd.
M-am săturat de semi-singuratate,
Și de fiecare gând.
M-am saturat de tine,
Tu cel din oglindă, că plângi doar când nu ți se cuvine și râzi fără inimă.
Sper să nu-ți mai plângi sănătatea că nu are să se întoarcă,
Căci camera ți-e goală și tu tot aici ai rămas,
Tu râs fără spațiu de ecou
Raza de soare în crepuscul,
Nu-ți mai număra zile pentru un erou,
Și șterge-ți rujul.
M-am săturat de tine,
Tu cel din oglindă, căci tu nu vei fi eu vreodată iar eu nu voi fi tu.
Așa că refuzând să plâng, iubire, îți aștept sfârșitul.
Murdar om mai ești,
Păcătos din natură.
Sper să nu mai grăiești, sper să te arzi cu propria-ți ură.

It’s the poem I carry inside,
Here, by my heart, where it’s always stayed,
And even I cannot decide
If I’ll ever write what it’s begged to be made

I feel its soft pulse, its quiet hum,
Yet, why am I scared to give it a name?
Or is it that, though its fire may come,
Heavy words would shatter its delicate flame?

*
(original poem, Romanian)

Despre poezia nescrisă

E poezia pe care o port cu mine,
Aici, în piept, în dreptul inimii era
Şi chiar nici eu nu ştiu prea bine
Dacă am s-o mai scriu cândva.

Îi simt vibraţiile moi, i-aud bătaia mică,
Însă de ce nu *** s-o scriu, de ce s-o scriu mi-e frică?.
Ori, deşi arde focul ei şi pieptul mi-l străbate,
Grele cuvintele-ar strivi făptura-i fină, poate?