ochii migdalați
ochii triști,
mi s-a mai zis...
mă spăl pe dinți până dau de sânge.
știu că e de rău, știu să plec când începe.
am deschis geamul, am lăsat o lumânare roșie-aprinsă de dragul lui iunie
un strop, o linie trasată pentru dragoste
nu. nu dragoste, obsesie-am decis să scriu în secret, timpul se dă înapoi și el.
pact cu lumina o să fac curând, să mă țină în haloul ei sfânt, să mă țină atât de divin în capcana ei curcubeatică.
aud voci și miroase a tine, trag draperia să-ți picteze prezența roșie, cărămizie, tiranică
am să-ți fiu sânge!
*** *** eu mai bine, şiroind sfios din vene, înfloresc damnat pe gene și mă usuc juvaier.
dispar dacă ***, dacă nu, halucinez în mirosul ăsta ce își știe ispita din aer.
mâine se transformă în ieri, eu în topaz meschin, labradorit stingher.
mă sting și fur suflarea lumii n-o mai dau la nimeni,
mă sting și eu cu tine, în bolta asta feerică de sânge - nu mai vreau să mă simt mâine,
o pulbere fină a unui om desfigurat, una dintre multele dorințe ale unei minți hapsîne.
grăbește-te și scoate-mă afară din mine!

fatalism și reavăn.
reavăn și fatalism.
n-am mai scris,
n-am mai scris.
mi-a mers gura prea puțin și acum mi-e capu-n groapă.
mă soarbe Oltul ?
Rămân o cruce ortodoxă, stingheră pe marginea drumului, îndoită de mașini în depășire.
reavăn... e reavăn după ploaie și îmi intră în vene.
fatalism slav și decăderea omului, cui i-am mai dat urechile mele?
asta nu sunt eu aici,
nu eu aud, nu eu simt.
ace și mâini atinse, drumuri scurse, reavăn și fatalism.
da n-am mai scris!
nu, nu, pentru că nu ***!
nu în București, nu în tramvai, nu in scaunul din dreapta, nu cu mâna lui tata strânsă pe volan, nu cu piciorul scuturându-mi în spital.
un chist pe ovar, un folicul hormonal habar n-am;tot e un reavăn tot e fatalism și eu iar n-am scris.
poate că nu mai am de ce.
viața e film destul nu mai are nevoie de scenarist, viața m-a depășit uite, e self-sustaining!
Tata a zis că i-am frânt inima când i-am zis să mă ia acasă la 2 ani, ce isteric.
Nu mai vreau să aud, nu mai vreau să simt atât de greu din cer curgându-mi la tălpi,
rămân reavăn și fatalism și nu mai scriu nimic, nimic.
reavăn sărută buzele astea - petale de iris lăsate în soare!
reavăn, reavăn sărută trupul ăsta și mintea ce duc oriunde în nicăieri!
reavăn, sărută fatalismul ăsta infantil și torturat și dă-mi înapoi tot ce a fost și poate fi eu!

burgundy, white and
burgundy, white and violet
irises have sprung so i can steal them
rupture this temperature increase and fall in
eardrum ripping sleep.
the beauty
has returned and i may weep
for time to reap.
my head just another hole to ****,
my mouth just another eclipsed month
irises in May can only last
long enough that I may not keep
track.
unclutch, disobey and swallow the lack
of life where there is almost too much to live.
give it to the irises, they die quick.

Virginia was right!
I want to be a poet,
I want to be a lover.
But most importantly...
I wish to be poetry,
İ wish to be loved.

™️
this ****** hair-dye
coating my abdomen and clavicles
mulberry leaking off my
body, so ******.
I feel so regal
I feel lathered in stares,
Here in this corner.
So shamefully shameless.
mulberry escaping my hair strands and flowing down my bellybutton over this mons ***** and down my knees.
bathed in violet dreams.
am i this body or am i just unclean?

sper să plouă încă puțin
să spele țiglele pe care mi-am stins țigările
să șteargă și ultimele urme rămase din mine.
ți-aş spune că nu mai am loc de mine.
că m-am scârbit să-mi tot aud vocea atât de tare, când vorbesc și când tac, încât am căutat tot ce-mi este opus.
o vocea înceată care dă impresia de blândețe, o liniște atât de fină m-am simțit intrus.
ți-aş spune că dau pe afară...
eu, însumi, fizic când nu mai găsesc destul loc în casă încât trebuie să fug
dar și ca aerul îmbâcsit dintr-un autobuz înghițit ca într-o tortură de către pasageri,
nu mai am loc în mine.
aș spune de ură sau de ciudă dar e mai degrabă de o iubire neîmpărtaşită pentru viață.
mai degrabă nu mai am loc de așteptarea asta care pare eternă.
nici nu mai știu ce aștept și de ce
așteptam odată o atingere mai fină decât mâna-mi
dar poate că șmirghelul acesta îmi este sortit și nu mă mai *** ascunde după singurătatea mătăsoasă a altora când îmi țin în frâu solitudini mult mai acre.
poate că generozitatea atingerii este doar o pâclă din care eu nu mai *** ieși și rămân cu impresia că atingerea vindecă.
simt *** rânjește cineva în spatele meu tot timpul și se excită când îmi vede lacrimile.
îmi aud numele șoptit bolnav de către ceva muribund de parcă mă vrea alături iar eu...
eu doar aștept
pentru un piept mai puțin înnodat.