Submit your work, meet writers and drop the ads. Become a member
I


Que ces vallons déserts, que ces vastes prairies

Où j'allais promener mes tristes rêveries,

Que ces rivages frais, que ces bois, que ces champs,

Que tout prenne une voix et retrouve des chants

Et porte jusqu'au sein de Ta Toute Puissance

Un hymne de bonheur et de reconnaissance !

Celle, qui dans un chaste et pur embrassement,

A reçu mon amour et mon premier serment,

Celle à qui j'ai juré de consacrer ma vie

Par d'injustes parents m'avait été ravie ;

Ils avaient repoussé mes pleurs, et les ingrats

Avaient osé venir l'arracher de mes bras ;

Et jaloux de m'ôter la dernière espérance

Qui pût me soutenir et calmer ma souffrance,

Un message trompeur nous avait informés

Que sur un bord lointain ses yeux s'étaient fermés.

Celui qui fut aimé, celui qui put connaître

Ce bonheur enivrant de confondre son être,

De vivre dans un autre, et de ne plus avoir

Que son cœur pour sentir, et que ses yeux pour voir,

Celui-là pourra seul deviner et comprendre

Ce qu'une voix humaine est impuissante à rendre ;

Celui-là saura seul tout ce que peut souffrir

Un homme, et supporter de tourments sans mourir.

Mais la main qui sur moi s'était appesantie

Semble de mes malheurs s'être enfin repentie.

Leur cœur s'est attendri, soit qu'un pouvoir caché,

Que sais-je ? Ou que la voix du remords l'ait touché.

Celle que je pleurais, que je croyais perdue,

Elle vit ! elle vient ! et va m'être rendue !

Ne demandez donc plus, amis, pourquoi je veux

Qu'on mêle ces boutons de fleurs dans mes cheveux.

Non ! Je n'ai point souffert et mes douleurs passées

En cet heureux instant sont toutes effacées ;

Que sont tous mes malheurs, que sont tous mes ennuis.

Et ces rêves de deuil qui tourmentaient mes nuits ?

Et moi ! J'osais du ciel accuser la colère !

Je reconnais enfin sa bonté tutélaire.

Et je bénis ces maux d'un jour qui m'ont appris

Que mes yeux ne devaient la revoir qu'à ce prix !


II


Quel bonheur est le mien ! Pourtant - ces deux années

Changent bien des projets et bien des destinées ;

- Je ne puis me celer, à parler franchement,

Que ce retour me gêne un peu, dans ce moment.

Certes, le souvenir de notre amour passé

N'est pas un seul instant sorti de ma pensée ;

Mais enfin je ne sais comment cela s'est fait :

Invité cet hiver aux bals chez le préfet.

J'ai vu sa fille aînée, et par étourderie

Risqué de temps en temps quelque galanterie :

Je convins aux parents, et fus bientôt admis

Dans cette intimité qu'on réserve aux amis.

J'y venais tous les soirs, je faisais la lecture,

Je présentais la main pour monter en voiture ;

Dans nos réunions en petit comité,

Toujours près de la fille, assis à son côté.

Je me rendais utile à tout, j'étais son page.

Et quand elle chantait, je lui tournais la page.

Enfin, accoutumé chaque jour à la voir.

60 Que sais-je ? J'ai rendu, sans m'en apercevoir,

Et bien innocemment, des soins, que je soupçonne

N'être pas dédaignés de la jeune personne :

Si bien que je ne sais trop comment m'arranger :

On jase, et les parents pourront bien exiger

Que j'ôte ce prétexte à la rumeur publique,

Et, quelque beau matin, vouloir que je m'explique.

C'est ma faute, après tout, je me suis trop pressé,

Et, comme un débutant, je me suis avancé.

Mais, d'un autre côté, comment prévoir… ? N'importe,

Mes serments sont sacrés, et mon amour l'emporte,

J'irai demain trouver le père, et s'il vous plaît,-

Je lui raconterai la chose comme elle est.

- C'est bien ! - Mais que va-t-on penser, que va-t-on dire ?

Le monde est si méchant, et si prompt à médire !

- Je le brave ! et s'il faut, je verserai mon sang...

Oui : mais toujours est-il que c'est embarrassant.


III


Comme tout ici-bas se flétrit et s'altère,

Et comme les malheurs changent un caractère !

J'ai cherché vainement, et n'ai point retrouvé

Cette aimable candeur qui m'avait captivé.

Celle que j'avais vue autrefois si craintive.

Dont la voix résonnait si douce et si plaintive,

Hautaine, au parler bref, et parfois emporté,

A rejeté bien **** cette timidité.

A moi, qui n'ai vécu, n'ai souffert que pour elle.

Est-ce qu'elle n'a pas déjà cherché querelle ?

Jetant sur le passé des regards curieux,

Elle m'a demandé d'un air impérieux

Si, pendant tout ce temps que j'ai passé **** d'elle.

Mon cœur à sa mémoire était resté fidèle :

Et de quel droit, bon Dieu ? Nous n'étions point liés.

Et nous aurions très bien pu nous être oubliés !

J'avais juré, promis ! - Qu'est-ce que cela prouve ?

Tous les jours, en amour, on jure ; et lorsqu'on trouve

Quelque distraction, on laisse rarement

Perdre l'occasion de trahir son serment :

Il n'est pas défendu d'avoir un cœur sensible,

Et ce n'est point du "tout un crime irrémissible.

Et puis d'ailleurs, après ce que j'ai découvert.

Entre nous, soyons franc, parlons à cœur ouvert :

J'en avais fait mon deuil, et la pauvre exilée

S'est bien de son côté quelque peu consolée ;

Et si je persistais à demander sa main.

C'était par conscience, et par respect humain ;

Je m'étais étourdi. Mais elle a, la première.

Fait ouvrir, par bonheur, mes yeux à la lumière,

Et certes, j'aime mieux encore, à beaucoup près,

Qu'elle se soit ainsi montrée avant qu'après.

Car enfin, rien n'est fait, au moins, et le notaire

N'a point à nos serments prêté son ministère.

- Mais quels emportements ! quels pleurs ! car elle croit

Exiger une dette et réclamer un droit.

Or il faut en finir : quoi qu'elle dise ou fasse,

J'en ai pris mon parti ; j'irai lui dire en face,

- Quoi ? - Que son caractère est à n'y pas tenir.

- Elle avait bien besoin aussi de revenir !

Nous étions si bien tous, quand son humeur altière

Vint troubler le repos d'une famille entière !

On nous la disait morte ; et je croirais aussi

Qu'il vaudrait beaucoup mieux que cela fût ainsi.
stranger Oct 2022
Compensez acum pentru câte n-am trăit,

O mandibulă travertin, nu-mi mai filtrează plămânii

Decât când sunt singura

mint

Când sunt singură ajung la apogeul interogării.

Da, are dreptate acum m-am convins.

Nu mai *** spune că beau sau că fumez în plan social

Un viciu real e un viciu personal iar eu...

Eu îmi transform tot în viciu atât cât există în intimitatea propriei mele minți.

Îmi privatizez existența precum visam că voi face, un chin, o răutate de nedescris la fel *** spunea tata-totul se va întoarce când "ai grijă ce-ți dorești că poate se îndeplinește."

Tată, nu e un "poate" , vezi tu toate aceste spuse intră în contradicție;mi-ai spus că tot ce vreau, primesc și ai dreptate-nu e un "poate" , e unica certitudine.

Tată dacă ai știi că glumele despre un viitor malefic aveau să devină realitate pentru fiica ta, le-ai mai fi spus?

Și această frumusețe de a trăi și de a admira tot malefică rămâne în prisma unei existențe deteriorate, acrită de timp.

Tată dacă ți-aș fi spus că era prea târziu, ai mai fi venit?

Toată această ardoare a mea de a afla *** se poate trăi mă conduce dintr-o viață în alta.

Și așa schimb lumi, anotimpuri, oameni, existențe - eu avertizez dar niciuna dintre aceste vorbe nu sunt concrete, aceste discursuri discrete, aceste vise pe jumătate coerente-eu nu sunt poet când îmi găsesc vină, când mă blamez, eu nu sunt poet când previn oricât de frumos poate suna.

eu nu sunt poet, nu când fumez, nu când implor, nu când sufăr.

Tată, eu știu că nu mă vrei poet, ceva filozof delirând într-o râpă.

Tată, asta se întâmplă,asta se va întâmpla.
stranger May 2022
scriu în română
simt că sunt mai onestă așa
simt când ma înghite patul și mă răsuflă camera
și afară.
Simt *** mă afund în banca asta, în acest aprilie nins, în suflul ăsta bolnav și stins
simt convins și indecis.
aș pleca dar aș rămâne
de frică ori de mine ori de nimeni
simt *** arde
bic-ul mov din buzunar cumpărat de tine.
simt *** ține disperare, simt că vine
în loc de mai, ianuarie și sunt iar un urlet cusut în goblen de mâinile care
nu au făcut nimic in afară să distrugă.
alung gânduri, pun pe tavă ochii
ce ți i-aș da oricând să ți se topească pe lume
nu suntem decât copii fără nume
*** de
nu *** să-ți trimit nici simțământ nici viziune
nu *** să mă țin cu minte, unde
nu mai sunt și nu mai este
răbdare și alte unelte
nici timpul nu mai trece.
rămân rece
un vânt feroce.
îmi taie genele și plâng liniștit
și aștept.
Zboară odată! femeie pumnal
Cu părul roșcat precum un stejar
In toamnă, o doamnă
Cu zâmbet pur și elegantă
Ce abia pornește-n lume
Și își strigă propriul nume
Acum într-un necunoscut
Nou și nemaivăzut
Cu vise-n zi și vise-n noapte
Cu poezii de "ce-ar fi poate"
Cu familii încurcate
Și pânzele sus ridicate
Pe un ocean de emoții
De gânduri și de retrospecții
Busola nu merge, ce direcții
Să aleagă pe al vieții
Drum de nu ce simte că o cheamă
Să fie propria persoană

Zboară odată!, femeie pumnal
Nici nu mai știu *** să respir macar
Dar apoi să m-odihnesc,
Relaxez, gândesc, trăiesc
Și nu mi se pare drept
Cât de mult te plimbi prin piept
Pe la mine si prin cap
Prin ochi, urechi și Instagram
Vreau niște spațiu să fiu calm
Și niște timp să-nvăț sa am
Frâiele propriei vieți
*** să-nvăț asta când m-aștepti
În fiecare colț all minții
Grădinii și zâmbești cu dinții
Și nu știu să-mi refuz dorința
Instinctu-mi cucerește ființa
Și eu plec din acest corp
Și mă tem c-o s-ajung mort

Mă tem c-o sa te folosesc
Că o să mă abandonez
Pe mine și tot ce creez
E un specific tip de chin
E neîncredere-n destin
Și dorința de control
Cu un strigăt de ajutor
Mut.

Am vrut mult
Să mă las purtat de vânt
E enervant să văd cât sunt
Cu mine însămi eu de crunt
Și să revăd *** ajung
Să îmi tai propriul avânt
Să văd *** iar nu știu sa simt
*** amorțesc și mă agit
*** cred că rămân fără timp
Și tot ce ajung să am pe chip
Sunt dorință și confuzie
Ce fel de iluzie
Îmi mai vând de data asta?
Oricum tu vezi după masca
De care eu sunt convins că este realitate
Nu văd alt drum spre libertate
Decât încredere ca poate
Necunoscutul ce-l trăiesc
E un mister prin care o sa găsesc
Ceva mai multe despre mine,
Deci hai că sar, o să fiu bine
Probabil.
_M.

— The End —