Submit your work, meet writers and drop the ads. Become a member
Al rio sottile, di tra vaghe brume,
guarda il bove, coi grandi occhi: nel piano
che fugge, a un mare sempre più lontano
migrano l'acque d'un ceruleo fiume;

ingigantisce agli occhi suoi, nel lume
pulverulento, il salice e l'ontano;
svaria su l'erbe un gregge a mano a mano,
e par la mandra dell'antico nume:

ampie ali aprono imagini grifagne
nell'aria; vanno tacite chimere,
simili a nubi, per il ciel profondo;

Il sole immenso, dietro le montagne
cala, altissime: crescono già, nere,
l'ombre più grandi d'un più grande mondo.
Corron tra ‘l Celio fosche e l’Aventino
le nubi: il vento dal pian tristo move
umido: in fondo stanno i monti albani
bianchi di nevi.

A le cineree trecce alzato il velo
verde, nel libro una britanna cerca
queste minacce di romane mura
al cielo e al tempo.

Continui, densi, neri, crocidanti
versansi i corvi come fluttuando
contro i due muri ch’a più ardua sfida
levansi enormi.

‘Vecchi giganti’ par che insista irato
l’augure stormo ‘a che tentate il cielo?’
Grave per l’aure vien da Laterano
suon di campane.

Ed un ciociaro, nel mantello avvolto,
grave fischiando tra la folta barba,
passa e non guarda. Febbre, io qui t’invoco,
nume presente.

Se ti fur cari i grandi occhi piangenti
e de le madri le protese braccia
te deprecanti, o dea, da ‘l reclinato
capo de i figli:

se ti fu cara su ‘l Palazio eccelso
l’ara vetusta (ancor lambiva il Tebro
l’evandrio colle, e veleggiando a sera
tra ‘l Campidoglio

e l’Aventino il reduce quirite
guardava in alto la città quadrata
dal sole arrisa, e mormorava un lento
saturnio carme);

febbre, m’ascolta. Gli uomini novelli
quinci respingi e lor picciole cose:
religïoso è questo orror: la dea
Roma qui dorme.

Poggiata il capo al Palatino augusto,
tra ‘l Celio aperte e l’Aventin le braccia,
per la Capena i forti omeri stende
a l’Appia via.
Al rio sottile, di tra vaghe brume,
guarda il bove, coi grandi occhi: nel piano
che fugge, a un mare sempre più lontano
migrano l'acque d'un ceruleo fiume;

ingigantisce agli occhi suoi, nel lume
pulverulento, il salice e l'ontano;
svaria su l'erbe un gregge a mano a mano,
e par la mandra dell'antico nume:

ampie ali aprono imagini grifagne
nell'aria; vanno tacite chimere,
simili a nubi, per il ciel profondo;

Il sole immenso, dietro le montagne
cala, altissime: crescono già, nere,
l'ombre più grandi d'un più grande mondo.
stranger May 2022
scriu în română
simt că sunt mai onestă așa
simt când ma înghite patul și mă răsuflă camera
și afară.
Simt *** mă afund în banca asta, în acest aprilie nins, în suflul ăsta bolnav și stins
simt convins și indecis.
aș pleca dar aș rămâne
de frică ori de mine ori de nimeni
simt *** arde
bic-ul mov din buzunar cumpărat de tine.
simt *** ține disperare, simt că vine
în loc de mai, ianuarie și sunt iar un urlet cusut în goblen de mâinile care
nu au făcut nimic in afară să distrugă.
alung gânduri, pun pe tavă ochii
ce ți i-aș da oricând să ți se topească pe lume
nu suntem decât copii fără nume
*** de
nu *** să-ți trimit nici simțământ nici viziune
nu *** să mă țin cu minte, unde
nu mai sunt și nu mai este
răbdare și alte unelte
nici timpul nu mai trece.
rămân rece
un vânt feroce.
îmi taie genele și plâng liniștit
și aștept.
Al rio sottile, di tra vaghe brume,
guarda il bove, coi grandi occhi: nel piano
che fugge, a un mare sempre più lontano
migrano l'acque d'un ceruleo fiume;

ingigantisce agli occhi suoi, nel lume
pulverulento, il salice e l'ontano;
svaria su l'erbe un gregge a mano a mano,
e par la mandra dell'antico nume:

ampie ali aprono imagini grifagne
nell'aria; vanno tacite chimere,
simili a nubi, per il ciel profondo;

Il sole immenso, dietro le montagne
cala, altissime: crescono già, nere,
l'ombre più grandi d'un più grande mondo.
Zboară odată! femeie pumnal
Cu părul roșcat precum un stejar
In toamnă, o doamnă
Cu zâmbet pur și elegantă
Ce abia pornește-n lume
Și își strigă propriul nume
Acum într-un necunoscut
Nou și nemaivăzut
Cu vise-n zi și vise-n noapte
Cu poezii de "ce-ar fi poate"
Cu familii încurcate
Și pânzele sus ridicate
Pe un ocean de emoții
De gânduri și de retrospecții
Busola nu merge, ce direcții
Să aleagă pe al vieții
Drum de nu ce simte că o cheamă
Să fie propria persoană

Zboară odată!, femeie pumnal
Nici nu mai știu *** să respir macar
Dar apoi să m-odihnesc,
Relaxez, gândesc, trăiesc
Și nu mi se pare drept
Cât de mult te plimbi prin piept
Pe la mine si prin cap
Prin ochi, urechi și Instagram
Vreau niște spațiu să fiu calm
Și niște timp să-nvăț sa am
Frâiele propriei vieți
*** să-nvăț asta când m-aștepti
În fiecare colț all minții
Grădinii și zâmbești cu dinții
Și nu știu să-mi refuz dorința
Instinctu-mi cucerește ființa
Și eu plec din acest corp
Și mă tem c-o s-ajung mort

Mă tem c-o sa te folosesc
Că o să mă abandonez
Pe mine și tot ce creez
E un specific tip de chin
E neîncredere-n destin
Și dorința de control
Cu un strigăt de ajutor
Mut.

Am vrut mult
Să mă las purtat de vânt
E enervant să văd cât sunt
Cu mine însămi eu de crunt
Și să revăd *** ajung
Să îmi tai propriul avânt
Să văd *** iar nu știu sa simt
*** amorțesc și mă agit
*** cred că rămân fără timp
Și tot ce ajung să am pe chip
Sunt dorință și confuzie
Ce fel de iluzie
Îmi mai vând de data asta?
Oricum tu vezi după masca
De care eu sunt convins că este realitate
Nu văd alt drum spre libertate
Decât încredere ca poate
Necunoscutul ce-l trăiesc
E un mister prin care o sa găsesc
Ceva mai multe despre mine,
Deci hai că sar, o să fiu bine
Probabil.
_M.

— The End —