uzat
demonizat, sanctificat
piele şmirghel, linge-o să nu mai ardă
îmi place să fiu privită
mă găsesc dorindu-mi o pereche de ochi să admire această viață, această paragină dureros de frumoasă.
şi plouă, plouă și nu știu dacă mă vrea lumea purificată, dacă mă cheamă să mă căiesc.
nu am ieșit încă, tot demonizat urlu prin pereți și răcesc.
te-ai aștepta ca foamea să doară și să consume mai tare ca ura, nu e cazul.
îmi tot supun mintea la exerciții de imaginație, că voi sta cu spatele în camera asta înghețată și se vor scurge mâini sub ușă să se țină de mine,
că voi ieși pe stradă să fiu întâmpinată de căldura stranie a nopții și dorință.
că mă vei răpi de simțământ.
defapt ceea ce mă bântuie nu e atingere, nici compensație.
e singurătatea primordială, e un gol ce caută împlinire
selectiv caută înrăit.
iar eu nu-i *** controla nesimțirea.
seara se scurge argint pe pereți iar eu nu mă mai iert.