sper să plouă încă puțin să spele țiglele pe care mi-am stins țigările să șteargă și ultimele urme rămase din mine. ți-aş spune că nu mai am loc de mine. că m-am scârbit să-mi tot aud vocea atât de tare, când vorbesc și când tac, încât am căutat tot ce-mi este opus. o vocea înceată care dă impresia de blândețe, o liniște atât de fină m-am simțit intrus. ți-aş spune că dau pe afară... eu, însumi, fizic când nu mai găsesc destul loc în casă încât trebuie să fug dar și ca aerul îmbâcsit dintr-un autobuz înghițit ca într-o tortură de către pasageri, nu mai am loc în mine. aș spune de ură sau de ciudă dar e mai degrabă de o iubire neîmpărtaşită pentru viață. mai degrabă nu mai am loc de așteptarea asta care pare eternă. nici nu mai știu ce aștept și de ce așteptam odată o atingere mai fină decât mâna-mi dar poate că șmirghelul acesta îmi este sortit și nu mă mai *** ascunde după singurătatea mătăsoasă a altora când îmi țin în frâu solitudini mult mai acre. poate că generozitatea atingerii este doar o pâclă din care eu nu mai *** ieși și rămân cu impresia că atingerea vindecă. simt *** rânjește cineva în spatele meu tot timpul și se excită când îmi vede lacrimile. îmi aud numele șoptit bolnav de către ceva muribund de parcă mă vrea alături iar eu... eu doar aștept pentru un piept mai puțin înnodat.