picături de cafea pe cizmele mele albe din dulap, lăsate din toamnă să se holbeze în întuneric praf ce plutește prin lumină feeric, am deschis geamul, sper că merit. doare subit ceva ce nu simt iar eu din nou am doar 9 ani sub pătură, uitându-mă în gol... şi caut un clește încins cu care să mă scot afară din mine până nu puşc dinadins. trec zilele rămân îndrăgostită de tine și de zidurile ce ne țin în viață de tine și de primăvară. orice cameră e de-un bolnăvicios amar, afară respiră sper ca gândurile să mă mintă. seara stau și miros vară, și e mireasma singurătății, așa de dulce, atât de urâtă. măcar luna stă nemișcată și când îmi deschid ochii miroase a tot ce am iubit vreodată. mă ascult pe mine câteodată și sunt tânără nu mai vreau bani, mâncare sau speranțe vreau să fiu aici.