fatalism și reavăn. reavăn și fatalism. n-am mai scris, n-am mai scris. mi-a mers gura prea puțin și acum mi-e capu-n groapă. mă soarbe Oltul ? Rămân o cruce ortodoxă, stingheră pe marginea drumului, îndoită de mașini în depășire. reavăn... e reavăn după ploaie și îmi intră în vene. fatalism slav și decăderea omului, cui i-am mai dat urechile mele? asta nu sunt eu aici, nu eu aud, nu eu simt. ace și mâini atinse, drumuri scurse, reavăn și fatalism. da n-am mai scris! nu, nu, pentru că nu ***! nu în București, nu în tramvai, nu in scaunul din dreapta, nu cu mâna lui tata strânsă pe volan, nu cu piciorul scuturându-mi în spital. un chist pe ovar, un folicul hormonal habar n-am;tot e un reavăn tot e fatalism și eu iar n-am scris. poate că nu mai am de ce. viața e film destul nu mai are nevoie de scenarist, viața m-a depășit uite, e self-sustaining! Tata a zis că i-am frânt inima când i-am zis să mă ia acasă la 2 ani, ce isteric. Nu mai vreau să aud, nu mai vreau să simt atât de greu din cer curgându-mi la tălpi, rămân reavăn și fatalism și nu mai scriu nimic, nimic. reavăn sărută buzele astea - petale de iris lăsate în soare! reavăn, reavăn sărută trupul ăsta și mintea ce duc oriunde în nicăieri! reavăn, sărută fatalismul ăsta infantil și torturat și dă-mi înapoi tot ce a fost și poate fi eu!