"sabie" poems
A nice young fellow from Sabie
Sent a letter to Robert Mugabe
It said, “Now you are King
And doing your thing
May I sell you a derby?"
Feb 15, 2012
Feb 15, 2012 at 5:10 PM UTC
Tata îmi spune ca mi se atrofiază mușchii în mâna stângă
Așa că,
De noaptea ielelor nu o să mă mai mișc, o să-mi adoarmă corpul -lasă-mă să cad și nu mă mai aduna!
O să las ura ielelor să mă umple, să mă poarte cu solstițiul departe.
Tata tot îmi spune eu îmi dau urechile să le ia ielele, să le ia ielele.
Le dau lor corpul meu care zdruncină gânduri și suferințe,
Le dau lor venele și sângele care car alene globule, vise și cântece pentru sânziene.
Le voi da lor dragostea ce ți-o port, s-o ducă departe, să calce marea în picioare cu ea, să-i înflorească valurile vara ca să înghită țărmul toamna cu dragostea mea -o s-o dau lor, o s-o dau ielelor.
Le voi da cuvintele scrise și nespuse să le lase închise în codrii, să le ardă în focurile culmii.
Le voi da lor tot, vă dau tot ielelor!
Corpul ăsta rupt de timp și atât de tânăr, luați-l ielelor și făceți-vă lume
O coastă zâmbet pentru voi, ielelor!
Ochiul meu pentru cruzime, onorați-l ielelor!
Eu vasul pentru ura voastră, voi aduceți-mă de îndată acasă.
Dragostea asta pentru nimeni și pentru tot,
Luați-o voi ielelor!
Lichiditatea ei pusă în sticlă- poate hrăni pământul cât mor
Fulgeră și tună în mine timpul nerămas pentru dragoste, sânzienelor vă implor luați-o și ascundeți-o.
Mintea aceasta marmură de alamă, o povară pentru mine rogu-vă de-o aruncați.
Sau de-o păstrați ielelor, puneți-o la rece, să nu mai plece, să nu mai sufere.
Fie-vă sânge și sabie de-o luați.
Ielelor de noaptea voastră eu vă dau tot ce sunt eu,
Gură. Aer. Plămâni.
Șoapte. Atingeri. Înghițituri.
Mâini. Vorbe. Visuri.
Genunchi. Coate. Ocolișuri.
Ochi. Lacrimi. Sânge. și Podișuri.
Luați ce puteți duce și acolo unde mergeți, acolo să le distrugeți.
Jun 21, 2022
Jun 21, 2022 at 4:00 PM UTC
Upon a will not of my own
My eyes lured westward
To the settling rustic clouds
Spread wide-winged across the sky
And from an open vortex came
The leader's shrill reply.
The ducks of Sabie braced the winds up high
Their wishbone flight kept in harmony
Ignited a compelling thrill
Deep within my half conscious eye
For yet again I listen into memory.
The days spent at Sabie might have gone by
But these alluring creatures pass here now
Stirring a hidden intimate thought
Which grew from Sabie's twilight river banks.
Where unattended grass abounds in profusion
The blades tall from country breath and
Wide pastures naked to the windy storms.
Against a reddening sun and a blackening bridge
Which overhung the ice-cold waters,
Those ducks bleated their melancholic cry
Like a marker for a question why.
Their passage seemed a continuous dream
Their throats resounding the restless stream
Sabie, a shelter to beautiful liberty
That reverberates against green clad mountains
Where heaven unites with a shy still spiritual grandeur
I watched the haunting waifs wander through the sky
Like a ghost refection against my sub-conscious mind.
A holier feeling, as a church spire lost in mists.
Of a rainy day, yearned within me.
Their swaying wings cast shadows in my heart
Their beauty and their vagabond souls
Provoke a thought of sublime content.
That evasive mood on which poets' conjure
A strength of divine sorrow and subdued delight.
While the river's rhythmic pulse beat over the rocks
And in the darkness seemed a sight of slithering glass
With the tall trees mirrored in its sun-stained depth
A subtle yearning reached within my soul.
An urge evolved to save this temporary while
And rest within this insulated haven
Where to hear the ducks invokes an embracing joy
To be a limb, a fringe, a relative of this deity-like company.
Present falls too soon on shallow ears
And the ducks of Sabie, might they be
Lose their reminiscent shadows to the dark horizon
May 31, 2018
May 31, 2018 at 6:28 PM UTC