În Ardeal răsună cornul,
Se cutremură câmpia,
Iar la lupte pleacă Iancul,
Să apere de turc glia.
Chemă Crucea la hotar,
Să răpună Semiluna
Lâng-al Dunării altar
Să-i îngroape ei cununa.
Se-nfioară lumea toată,
La vederea oastei Porții,
Se cutremură și ziduri,
Se feresc până și morții.
Ard rugi, săbiile se frâng,
Cad tătâni, cad și feciori,
Amarnic cerurile-i plâng,
Se sting în colburi de fiori.
Iar Iancu-n zale prăfuite
Străbate sânge și noroi,
Cu mâini de lupte înnegrite
Cheamă morții la război.
Sub cer de fum și foc păgân,
Urlau din șesuri iatagane,
Dar neclintit stătea român
Cu crucea strânsă între palme.
Și caii spumegau sub fier,
Iar suliți sfâșiau furtuna,
De parcă însuși Dumnezeu
Lupta să-nfrângă Semiluna.
Pe ziduri clopotele bat,
Cu glas adânc de judecată,
Iar turcul cade secerat
Sub paloș greu și spadă lată.
Doar Românul șade-n lături,
Cu peptu-i brav, de febră frânt,
Privind *** ard străine pături
Pe vechiul neamului pământ.
Atunci și Dunărea-nspumată
Purta ecou al biruinții,
Căci nu-i furtună mai turbată
Ca setea sfântă-a suferinții.
Iar Iancu, drept ca și stejarul,
Cu chipul ars și ochii vii,
Ținea în palmă tot hotarul
Și visul vechii Românii.
May 15
May 15, 2026 at 5:44 AM UTC
În Ardeal răsună cornul,
Se cutremură câmpia,
Iar la lupte pleacă Iancul,
Să apere de turc glia.
Chemă Crucea la hotar,
Să răpună Semiluna
Lâng-al Dunării altar
Să-i îngroape ei cununa.
Se-nfioară lumea toată,
La vederea oastei Porții,
Se cutremură și ziduri,
Se feresc până și morții.
Ard rugi, săbiile se frâng,
Cad tătâni, cad și feciori,
Amarnic cerurile-i plâng,
Se sting în colburi de fiori.
Iar Iancu-n zale prăfuite
Străbate sânge și noroi,
Cu mâini de lupte înnegrite
Cheamă morții la război.
Sub cer de fum și foc păgân,
Urlau din șesuri iatagane,
Dar neclintit stătea român
Cu crucea strânsă între palme.
Și caii spumegau sub fier,
Iar suliți sfâșiau furtuna,
De parcă însuși Dumnezeu
Lupta să-nfrângă Semiluna.
Pe ziduri clopotele bat,
Cu glas adânc de judecată,
Iar turcul cade secerat
Sub paloș greu și spadă lată.
Doar Românul șade-n lături,
Cu peptu-i brav, de febră frânt,
Privind *** ard străine pături
Pe vechiul neamului pământ.
Atunci și Dunărea-nspumată
Purta ecou al biruinții,
Căci nu-i furtună mai turbată
Ca setea sfântă-a suferinții.
Iar Iancu, drept ca și stejarul,
Cu chipul ars și ochii vii,
Ținea în palmă tot hotarul
Și visul vechii Românii.