Cât poți iubi și să tot rabzi,
ca ultimul cuvânt să rămână neschimbat,
tot ce se întâmplă e că tu te zbați
să ieși din adormirea sentimentelor
ce adânc se tot ascund de demult.

Vrei să plângi, dar n-ai curaj,
crezi că totul se va transforma în țepi,
căci odată ce îți ies la mal emoții,
te temi că niciodată acestea nu se vor întoarce în mare.

Te simți pierdut, și că totul nu mai are sens…
dar oare când te vei trezi, din acest sentiment?
Când oare vei fi bine, și nu vei mai suferi?
Mă întreb în fiecare zi acest lucru necomplicat,
și sper că te vei trezi, și poate vei schimba
acel ultim cuvânt dat în vânt
cuvântul care te-a făcut să suferi și acum,
și nu numai pe tine, dar și pe cel iubit…

Încă de pe treptele intrării,
când pe lângă istorie antică am trecut
erau scrise pe columne în greacă
personaje, gânduri, zei și fapte
ale vremurilor de mult apuse
cu puțin înainte de Hristos.

Și *** trepte tot mai urc,
văd un amfiteatru alb, din marmură
unde Platon, Socrate și Aristotel
țineau lungi prelegeri despre gând.
Sute de ani au trecut
de la bazele științelor actuale
însă tot ce a răsunat atunci
se aude și mai tare,
prin coloanele de sus.

Într-un final ajung la Propylaeum,
porți ale trecutului,
unde vântul trece prin coloane
cântând la undele sculptate
cântece de liniște și pace.
Se ivesc pe măsură ce avansez
temple ale zeilor grecești
însă cel mai aproape de mine stă
Partenonul, simbol al Greciei antice.

Iar din depărtare, de pe turnul din vârf,
poți veghea orașul de jur-împrejur alb,
Atena, unde istorie au creat oameni,
unde tot ce cunoaștem s-a format adânc;
și este un oraș magic, de legende plin,
acum văd în depărtare munți, dar și marea,
unde se povestea că zei ar fi trăit demult.
De aici, deși totul pare mic și neînsemnat,
peisajul este plin de toată viața
ce încă schimbă melanjul creat de-a lungul secolelor.