Plecat-ai la răsărit, a nopții mele lună,
Până ieri, îmi vorbeai de ce ne-a fost ursit,
În sufletul meu, ai lăsat neagră furtună,
Unde ești, iubita mea, de ce m-ai părăsit?

S-așterne cerneala, al scrisorii mele sânge,
Așteptare, vise nespuse, ale iubirii sclipiri,
Frumoaso, dorul de tine sufletu-mi frânge,
Cărări de gând îmi leagă ale noastre amintiri.

Unde-s pielea ta cea fină și buzele-ți dulci?
Mai știi tu, oare, în poiană, lângă vechiul măr,
Când voiai, capul în brațele-mi să-ți culci?
Cunună albă de mărgărite să-ți aștern în păr.

Se usucă cerneala, al scrisorii mele sânge,
Pe paginile pline cu lacrimi vechi de dor
Vântul acasă te cheamă, fereastra te plânge
Unde ești, iubita mea, eternul meu amor?

ochii mei, o graniță
o frontieră de nepăşit.
oasele ce-i țin încapsulați ies afară
proeminența lor a ispășit,
sentința unui orb,neintenționat.
ce n-am văzut sare să muște,
acum ochii zvâcnesc sub pleoape închise.
ochii mei sunt viața ce am devorat.
te văd și când dorm simt *** am învolburat
marea ce mi-o port în vene.
te văd în amintiri în care nu exiști, încep să-mi propun dileme.
că ai fi existat din totdeauna,
că undeva, prinsă-n retină, te-am ținut în amar întuneric și dulce lumină.
când irisul migrează sub pleoapă, în vis
e un semn că încă exiști,
că în mine încă este destulă viață, că iubesc și am iubit.
ochii mei, un pact cu actul de a trăi
o simplă strângere de mână, nimic mai mult
de văd sau nu, respir nimic mai puțin.
ochii mei ofranda unei venerări veșnice a unui Dumnezeu ce încă se ascunde de mine.